Fundatia Alaturi de Voi Romania
Fundatia "Alaturi de Voi" Romania organizeaza in fiecare an in cele trei centre ale sale Funda umana - simbol al solidaritatii cu persoanele infectate si afectate HIV/SIDA, pentru marcarea Zilei mondiale de lupta antiSIDA.
Crezi in tine ....Miercuri 04 Dec 2013

Fundatia “Alaturi de Voi” Romania va realiza si in acest an, in apropierea Zilei Mondiale de lupta AntiSIDA, evenimentul “Funda umana- simbol al solidaritatii cu persoanele infectate si afectate HIV/SIDA”. Vom reveni cu amanunte despre evenimentul din  acest an.
Reproducem in continuare textul scris de Bianca, eleva in Suceava in clasa a 7a, care a participat la un concurs national pe tema discriminarii, unde, a reusit sa iau locul I.


Bianca ne-a trimis textul scris ca suport pentru persoanele infecate cu HIV. Publicarea pe site a acestui text este modalitatea noastra de a o premia.

                                                                                     

                                                                                        Crezi în tine
                                                                                                                                                           de Bianca Badaluta

                                  I
Mă simt din nou singură... În afară de familie, nimeni nu îmi este alături. Numele meu este Antonia și am 15 ani. Locuiesc într-un mic oraş şi învăţ la o şcoală la care nici nu vreau să mai merg. Sunt o fată normală, fac ce fac și ceilalţi: merg la şcoală, mă joc, citesc, dar majoritatea nu mă consideră aşa, iar asta chiar doare. Toată lumea mă ia peste picior, mă jigneşte, mă insultă, doar pentru că sunt infectată cu HIV. Colegii, prietenii, chiar şi profesorii nu mă înţeleg. Boala s-a transmis genetic, de când m-am născut. Eu nu am absolut nicio vină, dar ceilalţi nu mă cred. Caută diverse motive de a nu sta în preajma mea. Mă fac în multe feluri, iar de fiecare dată când aud, tot ce vreau să fac e să mă ascund.
Obişnuiesc să merg lângă izvorul de lângă casă. Acolo, murmurul plăcut al apei mă face să uit de lumea cea rea. Îmi iau şi o carte cu mine şi intru într-o altă lume, în care nu mai sunt discriminată, în care lumea mă acceptă aşa cum sunt şi nu mă judecă. Cărţile au fost pentru mine un sprijin imens, deoarece m-au făcut să uit de cine sunt eu cu adevărat. După ce se înnoptează, merg spre casă, unde părinţii nu vor de fiecare dată să vorbească cu mine, deoarece se simt vinovaţi. Consideră că din cauza lor eu sufăr şi de aceea preferă să sufăr singură. Merg în camera mea unde mă culc, aşteptându-mă o nouă zi grea...
Mă trezesc dimineața şi încerc, totuşi, să am un zâmbet pe faţă, chiar dacă nu îmi este ușor. Le zâmbesc părinţilor şi mă aşez pentru micul-dejun.
-Azi eşti veselă! Aşa te vreau, îmi zice mama, făra a şti de fapt cum mă simt într-adevăr. Cum a fost ieri? Nu am apucat să vorbim...
Ştiu că nu din cauza timpului nu am vorbit, dar am răspuns, încercând să par cât de cât convingătoare:
-Ştiu, vă înțeleg. Nici eu nu am mai stat de vorbă cu voi, pentru că am avut multe teme.
Ieri a fost bine. La şcoală, ca întotdeauna: aştept cu nerăbdare să plec, să scap de colegiii care nici nu vor să stea lângă mine.
În acel moment, mama şi-a plecat capul şi am ştiut că nu ar fi trebuit să zic asta. A ridicat capul şi mi-a spus că trebuie să plece. Pornesc spre şcoală. O data ajunsă, mă aşez lângă un coleg, deoarece în altă parte nu am unde. Atunci, el strigă spre mine:
- De ce te-ai pus tocmai aici?
- Pentru că nu mai am niciun loc. De ce mă urăşti?
- Nu te urăsc, doar că nu eşti ca mine. Te rog să pleci.
Deşi mai voiam să îi mai zic ceva, am renunțat. De mult timp Alexandru se comporta aşa cu mine şi ştiam că nu aş fi avut nicio şansă în faţa lui. Visul meu era de a-i face pe ceilalţi să înţeleagă că nici ei nu sunt perfecţi. Voiam să le demonstrez că toţi avem defecte. Ceea ce e rău, e că la unii se trece cu vederea peste tot ce nu e bine, iar la alţii, ca şi în cazul meu, nu se poate trece neobservat. Însă, continui sa sper că o dată şi o dată voi reuşi... Aştept să vină profesorul la oră, pentru a-mi găsi şi eu un loc. Intră în clasă, iar când mă vede în picioare începe să se răstească la mine:
-Antonia, de câte ori să îţi mai zic să te aşezi unde este loc, indiferent de cine ţi-e coleg? De fiecare dată aceeaşi treabă: te găsesc în picioare, deşi ai un loc liber. Dacă nu îţi convine, mută-te în altă clasă!
Încerc să îi explic, pentru a nu ştiu câta oară că nu sunt eu cea căreia nu îi convine colegul, dar profesorul îmi închide gura, pe motiv că are de predat o lecţie nouă. Mă aşez, ferindu-mă cât mai mult de privirile celorlați, gata să izbucnesc în lacrimi.

                               II
Nu ştiu ce să cred despre Antonia. Ştiu doar că nu e la fel, dar nu o cunosc foarte bine. Totuşi, o parte din mine crede că ar trebui să încerc să văd cum e cu adevărat. Tot timpul am văzut-o ca pe o fată foarte ciudată, mereu am încercat să o înlătur, să o fac să se simtă prost. Ştiu că la fel procedau şi încă procedează aşa şi prietenii mei, însă nu vreau să continui, vreau să mă schimb, aşa că încep să o spionez. Îşi ia prânzul singură şi mă simt uşor stânjenit... Stă cu capul în jos şi încearcă să nu dea ochii cu nimeni. Deodată, observ cum o lacrimă îi alunecă uşor pe obraz. Mă cuprind fiorii şi brusc, o mână îmi atinge umărul:
- Ce faci, Alexandru? De ce stai singur şi nu iei masa cu noi?
- Mulțumesc, dar mai stau aici câteva momente.
- De ce o priveşti pe Antonia? Nu ştii că nimeni nu vrea să aibă de a face cu ea?
- De ce crezi că aşa gândesc celilalţi?
- Faptul că îşi ia singură prânzul îmi zice ceva. Acum hai cu noi.
Mă îndrept spre prietenii mei, cu gândul de a o spiona mai departe. După şcoală, încep să calc pe urmele ei, însă păstrez distanţa să nu mă observe. A mers destul de mult, iar spre surprinderea mea nu s-a oprit acasă. A urcat un deal care ducea spre o apă. Nu mai văzusem acel loc, aşa că am fost plăcut surprins. Am observat cum se aşază pe iarba verde, pe o pătură pe care a scos-o din ghiozdan. Şi-a scos şi o carte, pe care începu a o citi. Mă uitam atent la ea, iar din când în când zăresc câte un zâmbet pe faţa ei. Îmi venea să merg spre ea, să văd ce o face fericită, dar, după momentul de dimineaţă, nu am avut curajul necesar. Ştiam că mă consideră unul din cei “’răi”, aşa că am renunţat la idee. Şi-a petrecut restul zilei acolo, cititind, apoi s-a dus spre casă.
Am tras o conculzie de pe ziua de astăzi, şi anume: Antonia chiar nu e ca ceilalţi. E diferită, dar nu cum cred toţi. E diferită în sensul bun, are ceva special, ceva ce mi-aş fi dorit să aflu.
În ziua următoare, la şcoală, Antonia era din nou în picioare, locul de lângă mine fiind gol. O chem să se aşeze, dar mă ignoră. Îi zic că vorbesc serios, dar nu pare să mă creadă, însă, într-un final, se aşeză lângă mine. Nu a zis nimic, până într-un moment, când mă întrebă sfioasă:
- Cum de m-ai lăsat să stau lângă tine?
- Mi-am dat seama că nu eşti cum credeam...
Acest lucru păru să o surprindă, deoarece făcu ochii mari, apoi îşi plecă capul. În timpul pauzei de masă, îmi fac curaj şi mă duc spre masa ei. Prietenilor mei nu le venea să creadă, având toţi privirea aţintită înspre mine. Mă aşez lângă ea, îi zâmbesc şi o întreb ce face. Încep a purta o conversaţie foarte draguţă cu ea. I-am observat o lucire în ochi şi am simţit că e în largul ei. După, se sunase de ore. Restul zilei nu ne-am mai vorbit, doar scurte zâmbete. Începusem să devenim din ce în ce mai buni prieteni, chiar dacă ceilalţi se îndepărtau uşor de mine... Vorbeam cu ea, începusem să o cunosc treptat. Aflasem despre familia ei, despre felul în care se simţea de fiecare dată când era discriminată. M-am simţit destul de prost, deoarece şi eu eram cel care o făcea să se simtă aşa. Am aflat şi dorinţa ei cea mai mare: aceea de a vorbi către ceilalţi şi să le spună că oricine merită o şansă, chiar dacă are un defect mai mare sau mai mic. Atunci i-am zis:
- Crezi în tine!
Am stat pe gânduri la ceea ce mi-a zis. Am început a-mi croi în minte fel de fel de idei, împrejurări în care ea şi-ar fi putut îndeplini visul. Deodată, în minte îmi înflori cea mai bună idee.
Vacanţa de vară se apropia cu paşi repezi. O aşteptam nespus, dar aşteptam şi festivitatea de încheiere a anului şcolar, însă numai eu ştiam de ce. Ziua mi-am petrecut-o alături de Antonia şi m-am trezit întrebându-mă de ce până atunci nu făcusem nimic să mă apropii de ea. Îmi părea tare rău de trecut, aş fi dat orice să-l şterg şi să repar ce am făcut, dar acum totul era bine.
Ziua de festivitate a sosit. Toţi eram fericiţi şi aşteptam să fim premiaţi. Fiecare din noi aveam un zâmbet pe faţă, chiar și Antonia, care era privită cu alţi ochi de către toţi. Majoritatea erau obişnuiţi să o vadă cu capul plecat, de aceea nici nu se înghesuiau prea tare să intre în vorbă cu ea. Însă acum totul era diferit. Un zâmbet îi acoperea chipul, iar fără să vreau am zâmbit şi eu.
Premierea era începută. După ce fiecare a primit câte ceva, sosise momentul în care cine dorea putea să zică câteva cuvinte celorlalţi. În acel moment, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre microfon. Acolo, am început să spun:
- Ştiu că nu aş fi trebuit să fac asta, dar vreau din suflet ca visul cuiva să se îndeplinească. Antonia...
Am zărit mirarea de pe chipul ei. Ştiam că era fericită. Se îndreptă cu paşi repezi şi începu a vorbi:
- Bună ziua! Ştiu că nu mă placeţi, dar nu vă pot obliga... Am aşteptat acest moment de foarte mult timp. Simţeam nevoia de a-mi elibera sufletul de toate supărările, pentru că voi nu cred că realizaţi, dar eu nu m-am bucurat de copilărie pe deplin. Mereu am fost dată la o parte, datorită bolii mele, am fost mereu discriminată. Nici nu v-aţi obosit să mă cunoaşteţi, dar cineva se pare că a făcut-o. Nu înţeleg de ce sunteţi atât de duri cu mine. Priviţi-vă în oglindă şi încercaţi să vă daţi seama de defecte. Veţi observa că nu sunteţi perfecţi, chiar dacă aşa tindeţi să credeţi. Fiecare din noi are unul sau mai multe defecte, nimeni nu este perfect, aşa am fost creaţi. Însă voi obişnuiţi să nu le arătaţi, să le ignoraţi, ceea ce e minunat, dar am observat că numai defectele le observaţi la mine, nu şi calităţile... Consider că trebuie să vedeţi în fiecare om părţile bune, să vedeţi cât e de prietenos, zâmbitor omul. Nu cât e de egoist sau urât. Vreau ca în viitor să mă priviţi cu alţi ochi, vreau să mă ajutaţi să mă integrez. Vreau să fiu ca voi.
În acel moment am văzut o lacrimă pe obrazul ei. Am privit în jur. Lumea zâmbea. Eram fericit. A mulţumit, după care s-a îndreptat spre mine fericită:
- Visul meu s-a împlinit. Îţi mulţumesc.
Eu şi Antonia am devenit cei mai buni prieteni. Antonia era fericită, mereu zâmbitoare, iar colegii încetaseră să o mai ignore. Părea că a uitat de boală. Acum era un copil normal, iar eu eram foarte bucuros pentru că am reuşit să o ajut să împărtăşească celorlalţi că discriminarea nu e un lucru bun.
Ne vedeam zilnic. Ştiam totul unul despre altul, iar eu mi-am mai dat seama de un lucru: că m-am îndrăgostit de ea...

 

Galerie imagini

Iasi

Constanta

Tg. Mures

 
Nu aveti instalat flash player!

Vino alături de noi în campanie...
fii Solidar...
Deschide-ţi Inima...
doar Împreună vom reuşi!

Servicii de arhivare si depozitare arhiva
   
Finantatori:
Parteneri principali:
Site-uri ADV Romania: